Secretele făpturii feminine

makeup2_divaBuzele-i tremurânde de un roşu aprins, vătămate de un ger puternic, trădează neliniştea sufletească ce-şi făcuse adânc loc în inima ei. Omătul imaculat, îcătuşându-i parcă picioarele, imobilizând-o în locul ei degradat acum de ninsoare, îi  sporeşte teama, disperarea.

” E iarnă din nou, e frig şi degradat, precum  sufletul meu care pare că vrea să mă părăsească.” Lacrimile-i curg şiroaie pe obraji, sfârtecându-şi animalic buza superioară. Cuprinsă de o ură teribilă, inaintează nervos spre copacul care odinioară părea să simbolizeze rodul fericirii, simbolul iubirii vieţii ei, ce se curmase atât de brusc, ţipând şi aruncând cu bulgări de omăt. Pustietatea parcului din acea seară i se păru infiorătoare, ecoul ţipetelor ei o doboară la pământ, dându-i palpitaţii puternice. “Până  şi eu lupt  împotriva mea, am pierdut tot şi sunt singură.”

O furie nemărginită o cuprinse de îndată ce aruncă o privire spre cerul înstelat. Istovită de durere, foloşindu-şi fărâma de putere rămasă, se ridică fulgerător, împietrind sub bolta cerească. Brusc îngenunchează lângă copacul nins şi începe să ţipe. ” De ce?! De ce eu?! De ce acum?! De ce aşa?!!”

Lipsită de puteri se prăbuşeşte-n omăt, cu faţa încremenită spre cer. Se derulase-n faţa ochilor ei toate acele momente de fericire nepământeană, începând s-o mistuiască un dor cumplit. ” O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! “

Advertisements