Cuvinte către cer

44-creionul

Mi-e dor tare de mine, de cea care crede. Mi-e dor de mine, de cea care speră. M-am lăsat pradă brațelor întunericului, am uitat cine sunt eu cu adevărat. De cele mai multe ori cred că sunt o străină, pentru mine, pentru tine. Străină în lumea mea.

Scriu cuvinte către cer, să se piardă în înaltul cerului, să se ascundă-n inima cerului, să-mi elibereze sufletul. Dau știre norilor că mă sufoc, aceste cuvinte îmi suprimă puterea. Mă eliberez de mrejele lumii, izgonesc din mine tot ce înseamnă urât, tot ce înseamnă hidos, dizgrațios, pocit.

Ce definește cu adevărat ființa umană? Ce înseamnă să greșești? Există greșeala sau doar alegeri nepotrivite? Când a devenit societatea atât de toxică? E firesc să greșim pentru că suntem oameni, oamenii au defecte. Atunci unde se strecoară amorul, pasiunea, afecțiunea? Cine suntem noi dacă nu avem parte de iubire? Totul e o iluzie.

“Nu spera și nu-ți fie teamă”, mi-am zis. Nu știi ce se petrece, ți-e teamă…panfobie. Tăcerea mă lovește, liniștea continuă taie cu foarfeca lanțul amintirilor care se năpustesc asupra-mi. Sunt o fărâmă din tot acest univers, o răzvrătire a ploii, o răscoală împotriva boierimii, sunt pata de culoare care nu corespunde tiparelor.

Omule, nu te lepăda de cer, nu te lepăda de puritatea albastră, de liniștea sufletească. Contopește-ți trupul cu cerul, lasă-l să te pătrundă.

Scriu cuvinte către cer. Sunt un om cu aripi crescute înlăuntru, sunt arcușul care atinge corzile viorii, răsăritul care se zărește atât de departe și totuși ale cărui raze te încălzesc în diminețile reci.

Scriu cuvinte către cer, pictez albastrul cerului în sufletu-mi rănit de rugina lumii.

Advertisements